miercuri, 22 iulie 2009

Cerere

Domnule Preşedinte,


Subsemnata, cady, domiciliată într-una din localităţile al cărei preşedinte sunteţi, vă rog să binevoiţi a-mi aproba prezenta cerere prin care solicit ridicarea la rang de erou naţional încă în viaţă a propriei mame. Solicit aceasta deoarece sunt câteva aspecte şi fapte extraordinare din viaţa acestei femei - obişnuită pentru „spaţiul carpato-danubiano-pontic” al ultimilor cinci sute de ani - care m-au făcut să vin cu rugămintea acesta către Dumneavoastră. Astfel, meritul ei deosebit pare să fie că este măritată de peste douăzeci de ani cu un bărbat neaoş a cărui umbră şi obiect a devenit pas cu pas, încă din primii cinci ani de căsătorie. Zilnic suferă jigniri şi umilinţe, ameninţări cu ignorarea, şantaje emoţionale, teorii filozofice despre sensul vieţii şi despre nerecunoştinţa de a fi consoarta celui mai grozav şi inteligent bărbat de pe Terra (în unele zile, chiar din Univers), glume de prost gust despre inteligenţa şi utilitatea femeilor în lume, ironii şi aprecieri negative la adresa familiei din care ea provine; teamă faţă de reacţiile lui la propriile ei luări de decizii, faţă de excesul lui de zel, faţă de ideile lui inovatoare, faţă de crizele lui de isterie.

Vă spun de la început că nu veţi reuşi să schimbaţi situaţia, sugerându-i acestei femei divorţul. Nu am reuşit eu în atâţia ani, nu veţi reuşi nici dumneavoastră. Cine naiba poate renunţa la un bărbat care nu te bate, îţi aduce toţi banii în casă, nu a venit beat acasă decât de două ori în douăzeci şi ceva de ani, tot în atâta timp nu ai avut niciodată bănuiala că te-ar înşela? Renunţând la el înseamnă că tu eşti de vina, sau şi mai grav, eşti curvă! Cine ştie pe cine ai găsit, tot stând acasă şi ocupându-te de treburile casnice?! Teama faţă de reacţiile societăţii, în general, comunităţii din care face parte, în particular, este foarte mare. Aprecierile celorlalţi sunt mult mai importante decât propria fericire. Şi sfatul meu ar fi, ca în loc să vă apucaţi să schimbaţi mentalităţi medievale inveterate, mai bine i-aţi acorda onorurile care i se cuvin pentru stoicismul, firea nobilă şi resemnarea mioritica cu care acceptă situaţia.

Soţul acesteia (simplă coincidenţă că este şi tatăl meu) este unul din prototipurile masculului român: bărbat cu burtă şi chelie începând cu vârsta de 25 de ani, care reuşeşte să se însoare cu cea mai cuminte şi frumoasă femeie de pe o raza de 15 km; gelos şi la 60 de ani; care, dacă nu îşi taie singur unghiile într-o formă trapezoidală, nu se duce nici măcar la manichiură, şi ghici cine e nevoită să se ocupe de asta mereu; care se îmbracă cu primele haine pe care pune mâna din dulap, dar care nu pregetă să comenteze depreciativ ţinuta femeilor de pe stradă; care foloseşte aragazul doar pentru a-şi aprinde ţigara când nu are o brichetă la îndemâna; care nu va pleca niciodată la drum lung cu maşina în interes de familie fără nevastă „pentru că dacă se strică maşina, împinge muierea”; care nu apelează la specialişti pentru treburile gospodăreşti, pentru că are impresia că el a inventat apa caldă în timp ce finaliza schiţa roţii, şi normal că, zugravii, instalatorii, inginerii horticoli, electricienii sunt pentru menajeria sa ceva personaje mitologice; care are cinşpe cărţi în bibliotecă, dar pe care nu le împrumută niciodată pentru că tocmai le citeşte el simultan; care refuză să mai vorbească cu ea zile întregi doar pentru că nu i-a ascultat sfaturile. Pentru el, toate femeile sunt curve, dar că trebuie să îşi aleagă pe cea mai puţin uşuratică, pe care o va transforma, în funcţie de necesităţi, în robot de bucătărie, ceas deşteptător, negociator-şef şi mediator al propriilor lui conflicte, vraci, aspirator, expert în domeniile în care el nu va consulta niciodată specialişti (adică în toate), croitoreasă de lux, maşină de spălat. Nu se ocupă niciodată de educaţia propriilor fiice „pentru că asta e o treabă muiereasca”. Stă mereu în camera alăturată uitându-se la ceva meci în reluare, în timp ce ea se chinuie grozav cu cine ştie ce durere. Nu acceptă niciodată prietenii consoartei, considerându-i perfizi şi inferiori statutului său. Subiectele sale de discuţie sunt: politica românească, fotbalul, maşinile şi starea proastă în care se îndreaptă lucrurile. Niciodată nu îşi asumă responsabilitatea pentru vreo acţiune sau decizie, decât dacă este susţinut şi încurajat la nesfârşit de ea.

Ştiu că sunteţi foarte ocupat pe acest sfârşit de an, v-am văzut îngrijorat de agricultura ţării, în special de oieritul şi de calitatea alcoolului naţional, nu că ciobanii şi ţuica nu ar fi importante, dar vă rog să ţineţi cont şi de faptul că puteţi câştiga un capital de imagine foarte important prin acordarea acestor onoruri mamei mele. Dacă, în toamnă, în loc de ţepe în Piaţa Constituţiei veţi propune o statuie ridicată în onoarea acestui tip de femeie descris de mine, veţi avea garantate cel puţin trei milioane de voturi ale acestor eroine şi ale viitoarelor victime-eroine, plus aprecierea mea pe viaţă.

Dacă aţi fi dumnezeu (şi ştiu că vă doriţi asta, doar sunteţi bărbat, ce dracu!) şi aţi putea să trăiţi o zi în locul acestei femei, mi-aţi considera cererea întemeiată foarte repede.

Ca să nu îmi confundaţi cererea, şi implicit mama, din cauza celorlalte cel puţin trei milioane de cereri de acest fel, vă rog să luaţi în considerare datele mele de contact de pe această pagină.

Va mulţumesc anticipat,

cady


Domnului Preşedinte al României



P.S. Orice asemanare cu persoane reale este pur întâmplătoare!!!

duminică, 12 iulie 2009

pic-pic...pic

Nu ţi se pare că ploaia asta mocăneasca are un cântec trist? Parcă l-am mai auzit cândva, cu mult timp în urmă: tăcut şi ritmat, abia perceptibil. Aş da orice să nu-l mai aud, dar îmi invadează urechile şi chiar dacă le astup, cineva din mine îl fredonează.

I-am auzit tempoul de bossa nova în vis, când încă nu ştiam că plouă şi afară. Cineva, acolo sus, in rai plânge? Şi-a dat seama ca nu e aşa cum îşi închipuia aici, pe pământ? Nu i-ai putea zice să se oprească şi să nu-şi mai acordeze mâhnirea cu melodia asta care începe să mă îngrijoreze? Cu fiecare notă-picătură simt cum mi se scurge timpul şi că mă presează ceva dureros din mine.

Ştiu că nu plouă peste noi, noi nu existăm, dar plouă peste mine, iar. Aş fugi, dar nu am unde şi nu mai pot, am obosit şi cântecul ăsta mă ţintuieşte în loc şi mă leşină.

Mă simt ca un creion fără hârtie, care încearcă să îşi consume menirea şi scrijeleşte pe ce poate, pe suprafeţe lunecoase care îi diluează forţa, abrazive, care îi schimbă frumuseţea formei şi îl răneşte până la sânge şi lacrimi, pe suprafeţe sticloase şi nu lasă în urma-i nimic.

Minte-mă că totul va fi bine, amăgeşte-mă că poţi face să dispară deşertul ăsta de melancolie.

Mi-aş dori să nu am memorie, sau să uit totul atunci când plouă duminica.

luni, 6 iulie 2009

Ploaie

E înăbuşitor de cald şi de tensionată atmosfera din casă. Dacă am aprinde un chibrit, sigur am sări în aer. Afară a început să plouă zgomotos şi departe, departe de noi, parcă dintr-o altă lume se aud tunete. Umblăm goi unul pe lângă altul, a trecut mult timp şi nimic nu ne mai surprinde, ne-am dezbrăcat până şi de suflete. Tu mi-ai dat fiecare văl la o parte, eu ţi-am destrămat armura za cu za. E al dracu de cald aici, şi totuşi, printre noi bântuie frigul.
Fumez pierdută pe balcon, tu, la fel de distrat, în bucătărie.
Odată cu mirosul de ploaie intră între noi şi parfumul ultimelor flori de tei; atunci ni se întâlnesc privirile pentru o clipă, dar le ascundem repede în noi.

vineri, 3 iulie 2009

Hold on Tight - Boney James

Pentru momentele pasionale din uichendul asta.

joi, 2 iulie 2009

Situaţii şi persoane de care m-am săturat (I)

De observaţiile pe care le primeşti de la personalul administrativ când te duci să îţi rezolvi vreo problemă. Don’şoarele şi madamele de acolo au impresia ca ele au inventat coada la frunză şi se cred stăpânele universităţii, facultăţii, primăriei, căminului şi mereu consideră că au autoritatea morală să te tot tragă la răspundere că ai întârziat sau că nu şti o chestie de interes naţional sau că nu ai completat după şablonul din capul lor nu-ştiu-ce-cerere.

De persoanele care întreabă ceva şi nu mai au timp de răspuns pentru că mereu „au treabă”.

De profesorii care vin beţi la şcoala, dacă sunt universitari, treaba mă înfurie la culme, dacă mai sunt şi femei pe deasupra, sunt în stare să nu mai dau la şcoală un semestru.

De profesorii de la Litere care inventează citate, sau le oferă greşit cu aura ca atâtea tomuri am citit eu şi ce prost eşti tu, domnule student.

De cursurile la care ţi se dictează în continuu două ore fără pauză un semestru întreg şi al căror cititor (pardon, Profesor Universitar Doctor) are pretenţia să reproduci totul la examen.

De călugării din tren care cerşesc şi profită de aglomeraţia şi nepăsarea celorlalţi călători să pipăie fără nicio jenă.

De absolvenţii de Litere care nu au citit niciun roman toată facultatea şi nu ştiu pe de rost niciun vers şi niciodată cine e premierul României :P

De cocalarii şi bătrânii libidinoşi din parcuri care te întreabă dacă eşti pocăită când te văd cu o carte în mână.

De ţiganii care îşi monitorizează cu mâinile la spate şi „discret” nevestele când le trimit să te ademenească pe străzi şi locuri aglomerate să le cumperi “furăciunile” contrafăcute.

De vânzătoarele, şopasistentele mereu jignite că le-ai trecut pragul şi le-ai cerut ceva produs de pe raft şi ţi-ai exprimat nelămuririle.

De vânzătoarele de la melimelo (sic!) care mă agasează mereu cu respectul lor exagerat de îmi provoacă greaţa; poate asta e politica firmei.

De fântânile arteziene cântătoare şi albastre din cele mai neauzite urbi.

De luminiţele de Crăciun aprinse în noaptea de Paşti şi nu numai, în mai toate satele olteneşti.

De mine, când stau şi ordonez lucrurile care mă sâcâie şi mi se face lehamite de a mai socializa cu mine însămi.


Tu de ce te-ai săturat?

Nu te lăsa călcată în picioare

11:15 Casa de Cultură: multă lume pe scări şi un microbuz parcat Hm poate e ceva eveniment, pleacă ei până la 12.

11:40 Revin. Şi mai multă lume, toate locurile bune de stat pe ciment sunt ocupate. Îmi mănânc covrigu’ din picioare. Realizez că sunt toţi jurnalişti. Hm, ştiam eu că va fi presa, dar nici in halul ăsta, a dracu campanie! Glumiţe între ei: Bă, Năstase ăsta tocmai ceas bun nu are?! Mă gândesc că e vorba despre un coleg de-al lor. Tot trag cu ochiul spre Napoca să văd dacă vin cei pe care îi aştept. N-or fi chiar punctuali. Se vede un grup numeros de bărbaţi in costum mărşăluind: Ei, să vezi drăcie că e mai ampla acţiunea decât am crezut. Agitaţie printre jurnalişti: Nici când era prim-ministru nu venea aşa. Wtf. O fi ţeapa? Ce caută Nastase aici? Participă şi el? Se apropie ceata de bărbaţi asezonaţi cu vreo trei doamne. OK! Zâmbeşte in stilu-i caracteristic aparatelor. Hm... Urcă în microbuzul din mijloc, toţi dau năvală acolo, în celelalte două sunt numai cei scunzi. Să mă urc şi eu? Ce să caut? Oare e un tur al oraşului sau merg la autostrada vieţii? Nem, stau aici, doar mi-am chemat oamenii. Doar eu şi vreo cinci jurnalişti. Aşa mai veniţi de acasă, în sfârşit am loc să stau jos. Pe la 12 vin şi “copiii” de la TSD. Ele se pun pe jos, ei împart pliante. NU TE LASA CALCATA IN PICIOARE! Se fac poze, se iau interviuri, doar un grup de străini întreabă mai pe larg despre ce este vorba, ceilalţi trec zâmbind, vorbind la telefon, primesc fluturaşii şi merg mai departe, se uită urât, prea ocupaţi. Ne mutăm pe Eroilor. Se vede că e loc de promenadă, stă lumea mai mult să se uite la fetele de pe rogojina. Nu dragă, nu e nimic kinky, doar câte o femeie bătută, violată, discriminată, prizonieră a bucătăriei, vândută. Ce, nu ai mai văzut aşa ceva nici măcar la vecine? Înseamnă că nu îţi pasă! Şi eu ce să fac? Păi poate ştiţi pe cineva care ar avea nevoie de îndrumare şi consiliere,îi puteţi da pliantul ăsta cu numărul Fundaţiei Artemis. O vad pe Mesmeea trecând, cred că nu are nevoie de pliantul meu. Nu, ea nu.

Urmează Piaţa Mihai Viteazul şi Muzeului pe acelaşi scenariu aproape, numai că din cauza căldurii (zic eu) doamnele sunt mai irascibile când le oferi pliantele.

Ca organizare campania a fost cât se poate de reuşită. O bilă albă celor care au avut ideea şi au pus la cale totul. Ca impact asupra adresantelor, cred ca trebuie continuat periodic. Nu poţi schimba mentalităţi vechi de secole şi informa în doar câteva ore. Românca e mult mai statornică în (pre)concepţii decât lasă să se înţeleagă.

Poze aici