pic-pic...pic

Nu ţi se pare că ploaia asta mocăneasca are un cântec trist? Parcă l-am mai auzit cândva, cu mult timp în urmă: tăcut şi ritmat, abia perceptibil. Aş da orice să nu-l mai aud, dar îmi invadează urechile şi chiar dacă le astup, cineva din mine îl fredonează.

I-am auzit tempoul de bossa nova în vis, când încă nu ştiam că plouă şi afară. Cineva, acolo sus, in rai plânge? Şi-a dat seama ca nu e aşa cum îşi închipuia aici, pe pământ? Nu i-ai putea zice să se oprească şi să nu-şi mai acordeze mâhnirea cu melodia asta care începe să mă îngrijoreze? Cu fiecare notă-picătură simt cum mi se scurge timpul şi că mă presează ceva dureros din mine.

Ştiu că nu plouă peste noi, noi nu existăm, dar plouă peste mine, iar. Aş fugi, dar nu am unde şi nu mai pot, am obosit şi cântecul ăsta mă ţintuieşte în loc şi mă leşină.

Mă simt ca un creion fără hârtie, care încearcă să îşi consume menirea şi scrijeleşte pe ce poate, pe suprafeţe lunecoase care îi diluează forţa, abrazive, care îi schimbă frumuseţea formei şi îl răneşte până la sânge şi lacrimi, pe suprafeţe sticloase şi nu lasă în urma-i nimic.

Minte-mă că totul va fi bine, amăgeşte-mă că poţi face să dispară deşertul ăsta de melancolie.

Mi-aş dori să nu am memorie, sau să uit totul atunci când plouă duminica.