"Nu este chiar un tip obişnuit acest Nikolai Gogol, spune domnul Lawson. Astăzi este considerat unul dintre cei mai geniali scriitori ai Rusiei. Dar în timpul vieţii nimeni nu l-a înţeles, nici chiar el însuşi. Se poate spune că este exemplul tipic de geniu excentric. Într-un cuvânt, viaţa lui Gogol a fost o adâncire constantă în nebunie. Scriitorul Ivan Turgheniev îl descria ca fiind o fiinţă inteligentă, bizară şi bolnăvicioasă. Avea reputaţia de a fi un om ipohondru, foarte paranoic şi frustrat. Era, peste toate acestea, de o menlacolie morbidă, cauzată căderilor în depresii severe. Nu îşi putea face prieteni. Nu s-a căsătorit şi nu a avut copii. Se crede că a murit virgin."
(Jhumpa Lahiri - Porecla, Ed. Univers, Bucureşti, 2009, p. 102)
Întrebare: cine îşi asumă rolul lui Turgheniev?
luni, 29 iunie 2009
duminică, 28 iunie 2009
Scrisoare
Dragă Zmeule,
Iţi scriu pentru a te ruga să vii sa mă răpeşti din lumea mea si din împărăţia tatălui meu, Împăratul Ignorant şi a mamei mele, Împărăteasa Impersonală, pentru că ei şi toata curtea domneasca vor sa mă mărite cu un Făt-Frumos idiot si rău la suflet. Nu sunt nici eu o Ileana Cosânzeana care să corespundă foarte mult descrierilor clasice: nu am păr lung şi blond şi nici ochi mari si albaştrii în care se oglindeşte cerul, am sub unmetruşaizecişicinci cu mult, nu mă încadrez deloc in 90-60-90 şi din cauza asta nu o să apar niciodată la paginacinci, şi nici pe pitzipoanca.org, nu lucrez intr-o multinaţională şi nici nu îmi beau cafeaua la Starbucks sau Diesel, nu înţeleg muzica house şi nu pun pe repeat Enrique Iglesias, nu îmi verific prietenele de etichetele de la haine, frişca îmi provoacă greaţă, nu am ţinut niciodată vreo cură de slăbire disociată şi nici nu am avut abonament la vreo sală de fitness cu geamuri mari care dau in stradă, nu merg la solar si nu îmi plac trandafirii roşii, detest şopingu în molusuri, urăsc animalele de companie deci, şi pe Făt-Frumos. În schimb, îmi place să mă plimb singură în pădure, citesc cărţi pe care nimeni nu mi le recomanda, mă duc singură pe stadion şi reuşesc să mă întorc singură şi netraumatizată de acolo şi habar n-am cum arată Louis Figo, dar pot să iţi descriu vreo trei goluri de-ale sale pe de rost; de când s-a închis Jay’s, nu prea mai ies noaptea, nu mă plictisesc singură în casă cu uşa închisă cinci zile la rând, îmi place să merg pe jos, cu căruţa, trenul si autobuzul.
Despre tine, nu ştiu foarte multe decât din istoria orala a celor din jur: că şi tu trăieşti in lumea ta, că te izolezi într-un tărâm fermecat şi că nu accepţi pe oricine în jurul tău şi de aia oamenii te urăsc şi se tem de tine, că nu eşti amator de viaţă mondenă şi că nu citeşti tabloide. Cred că tot ce ai reuşit se datorează efortului personal, nicidecum vreunei babe-vrăjitoare, păsărele-neajutorate care iţi pune la încercare milostenia, sau părinţilor, ca urâţenia ta proverbiala se cauzează faptului că cei din lumea mea nu au descoperit încă definiţia Frumosului şi Adevărului. Aşa că nu mă sperie imaginea de fiinţă fioroasă cu care eşti perceput şi o consider o provocare. Deci, te rog, vino şi du-mă de aici! Daca nu o să iţi placă de mine o să mergem aproximativ pe acelaşi scenariu: o să vina un Fat-Frumos să mă salveze şi să mă ducă acasă la părinţii lui. Dar stai liniştit, nu o sa fie in stare să te omoare. Tot ce se zice despre el sunt doar mituri; el este doar un efeminat, un egoist (nu o sa vrea să mă salveze decât pentru propria-i faimă), plânge la filme, dar îl lasă rece bătrânica care vinde flori la colţul străzii, în afară de cuţitul cu care taie pâine, alte arme nu ştie să folosească, decât şantajul emoţional, ignoranţa, lehamitea pentru orice ce nu ţine de clişeele lumii, pe care o consideră creaţia proprie; de comportament spartan a auzit decât in 300, femeia ideala este fotoşopata din Playboy si anorexica holiudiană, pe care, dacă o întâlneşte, îi cere un autograf şi o poză împreună; se vrea însurat cu o femeie moderna şi independentă, dar căreia nu îi cercetează motivele independentei, la maturitate ajunge să crească şi să educe o femeie pe care in tinereţe a evitat-o. Nu ai de ce te teme.
Nu ştiu câte scrisori de genul acesta primeşti zilnic, poate că foarte multe ţinând cont de procentul pe sexe care a urmărit Olimpiada de la Beijing, dar te rog să ţii seama şi de aceste umile şi pline de speranţă rânduri.
Uitându-mă după tine să vii, îmi fac lista celor zece cărţi pe care o sa le iau cu noi.
Te aştept cu dor şi multe planuri,
Ileana Cosânzeana
Iţi scriu pentru a te ruga să vii sa mă răpeşti din lumea mea si din împărăţia tatălui meu, Împăratul Ignorant şi a mamei mele, Împărăteasa Impersonală, pentru că ei şi toata curtea domneasca vor sa mă mărite cu un Făt-Frumos idiot si rău la suflet. Nu sunt nici eu o Ileana Cosânzeana care să corespundă foarte mult descrierilor clasice: nu am păr lung şi blond şi nici ochi mari si albaştrii în care se oglindeşte cerul, am sub unmetruşaizecişicinci cu mult, nu mă încadrez deloc in 90-60-90 şi din cauza asta nu o să apar niciodată la paginacinci, şi nici pe pitzipoanca.org, nu lucrez intr-o multinaţională şi nici nu îmi beau cafeaua la Starbucks sau Diesel, nu înţeleg muzica house şi nu pun pe repeat Enrique Iglesias, nu îmi verific prietenele de etichetele de la haine, frişca îmi provoacă greaţă, nu am ţinut niciodată vreo cură de slăbire disociată şi nici nu am avut abonament la vreo sală de fitness cu geamuri mari care dau in stradă, nu merg la solar si nu îmi plac trandafirii roşii, detest şopingu în molusuri, urăsc animalele de companie deci, şi pe Făt-Frumos. În schimb, îmi place să mă plimb singură în pădure, citesc cărţi pe care nimeni nu mi le recomanda, mă duc singură pe stadion şi reuşesc să mă întorc singură şi netraumatizată de acolo şi habar n-am cum arată Louis Figo, dar pot să iţi descriu vreo trei goluri de-ale sale pe de rost; de când s-a închis Jay’s, nu prea mai ies noaptea, nu mă plictisesc singură în casă cu uşa închisă cinci zile la rând, îmi place să merg pe jos, cu căruţa, trenul si autobuzul.
Despre tine, nu ştiu foarte multe decât din istoria orala a celor din jur: că şi tu trăieşti in lumea ta, că te izolezi într-un tărâm fermecat şi că nu accepţi pe oricine în jurul tău şi de aia oamenii te urăsc şi se tem de tine, că nu eşti amator de viaţă mondenă şi că nu citeşti tabloide. Cred că tot ce ai reuşit se datorează efortului personal, nicidecum vreunei babe-vrăjitoare, păsărele-neajutorate care iţi pune la încercare milostenia, sau părinţilor, ca urâţenia ta proverbiala se cauzează faptului că cei din lumea mea nu au descoperit încă definiţia Frumosului şi Adevărului. Aşa că nu mă sperie imaginea de fiinţă fioroasă cu care eşti perceput şi o consider o provocare. Deci, te rog, vino şi du-mă de aici! Daca nu o să iţi placă de mine o să mergem aproximativ pe acelaşi scenariu: o să vina un Fat-Frumos să mă salveze şi să mă ducă acasă la părinţii lui. Dar stai liniştit, nu o sa fie in stare să te omoare. Tot ce se zice despre el sunt doar mituri; el este doar un efeminat, un egoist (nu o sa vrea să mă salveze decât pentru propria-i faimă), plânge la filme, dar îl lasă rece bătrânica care vinde flori la colţul străzii, în afară de cuţitul cu care taie pâine, alte arme nu ştie să folosească, decât şantajul emoţional, ignoranţa, lehamitea pentru orice ce nu ţine de clişeele lumii, pe care o consideră creaţia proprie; de comportament spartan a auzit decât in 300, femeia ideala este fotoşopata din Playboy si anorexica holiudiană, pe care, dacă o întâlneşte, îi cere un autograf şi o poză împreună; se vrea însurat cu o femeie moderna şi independentă, dar căreia nu îi cercetează motivele independentei, la maturitate ajunge să crească şi să educe o femeie pe care in tinereţe a evitat-o. Nu ai de ce te teme.
Nu ştiu câte scrisori de genul acesta primeşti zilnic, poate că foarte multe ţinând cont de procentul pe sexe care a urmărit Olimpiada de la Beijing, dar te rog să ţii seama şi de aceste umile şi pline de speranţă rânduri.
Uitându-mă după tine să vii, îmi fac lista celor zece cărţi pe care o sa le iau cu noi.
Te aştept cu dor şi multe planuri,
Ileana Cosânzeana
vineri, 26 iunie 2009
A învăţa să citeşti literatură de la Matei Călinescu
Deşi profesorul Poenar a părut mereu că se preocupă de cantitatea şi calitatea cunoştinţelor noastre de Teoria literaturii, şi deşi nu voi pune în discuţie niciodată capacităţile intelectuale ale domniei sale şi talentul său pentru domeniul literaturii, majoritatea colegilor mei au rămas cu un gust amar pentru acest spaţiu filologic foarte important şi greu accesibil nouă "datorită" exprimării mult prea pretenţioase a domnului profesor. Orizont hermeneutic, arhitext, modelul textual, Husserl, Iser, cititor implicit/empiric/model, Gadamer, Jauss, reprezentarea prin limbaj a Frumosului, mimesis, catharsis, receptarea operei literare, Derrida, hermeneutica fenomenologică, spaţiul şi timpul, literalitatea, da sein, poststructuralism, deconstructivism, Umberto Eco, bla-bla-bla, bla-bla-bla, ăştia fiind unii dintre termenii uşori pe care am reuşit să mi-i insuşesc, dar după trei ani, în niciun caz în anul întai.
Sfat pentru viitorii studenţi ai domnului Poenar: citiţi bibliografia critică şi bibliografia critică la bibliografia critică şi tot aşa. Veţi ajunge să intelegeţi şi să stăpaniţi concepte fără de care nu veţi reuşi niciodată să vă descurcaţi in faţa unui text literar de unii singuri. A fi absolvent de Litere nu înseamnă că vei şti să faci diferenţa între un roman bun şi unul prost, că vei reuşi să faci analiza literară a textului, nu să descrii contextul istoric al apariţiei şi să te apuci apoi de interpretarea personajelor din punct de vedere psihologic, sau că vei putea aspira vreodata la a scrie poezii. NU! NU! Dar aici intrăm pe un teritoriu mult mai vast al absolvenţilor umanişti din România şi a abilităţilor lor practice.
Ceea ce vreau să spun este că urmând în mare sfatul pe care vi-l dau mai sus, am ajuns să citesc şi să privesc altfel un text; cartea de căpătâi fiindu-mi A citi, a reciti, Matei Călinescu. Am trecut apoi la Cele cinci feţe ale modernitaţii şi treptat am început să mă interesez din ce în ce mai mult de lucrările acestui autor, cu ajutorul cărora am descoperit ce roman fabulos este Craii de Curtea Veche şi am băgat bine la cap că textul literar este mai mult decât istoria unor personaje cu anumite idei despre viaţă şi într-un anumit stil şi curent, că eu, ca şi cititor contez şi că felul cum percep eu textul conteaza. Dacă iubesc astăzi cursul de Teoria literaturii al lui Horia Poenar, asta se datorează ideilor si conceptelor invatate din cele câteva cărţi pe care le împrumutam la nesfârşit de la BCU. Matei Călinescu devenise intelectualul român de care eram atat de mândra şi pe care îl admiram grozav. Decizia ca de la 35 de ani ma voi apuca sa recitesc tot ce voi fi citit pâna la vârsta aceea este luată datorită ideilor sale despre lectură.
Odată, mi-am călcat pe orgoliul de a participa la evenimente atât de elitiste şi am mers la decernarea de către UBB a titlului de Doctor Honoris Causa dumnealui şi domnului Marco Cugno, românist italian, doar ca să il vad. Unii oameni mi-s dragi doar asa. Nu a fost prezent. Nu am inteles foarte bine de ce. Marta Petreu i-a citit discursul pregătit pentru această ocazie despre reîntoarcerile mereu eşuate în România, discurs care se încheia aproximativ aşa "Limba română a fost Itaca mea". :((
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Sfat pentru viitorii studenţi ai domnului Poenar: citiţi bibliografia critică şi bibliografia critică la bibliografia critică şi tot aşa. Veţi ajunge să intelegeţi şi să stăpaniţi concepte fără de care nu veţi reuşi niciodată să vă descurcaţi in faţa unui text literar de unii singuri. A fi absolvent de Litere nu înseamnă că vei şti să faci diferenţa între un roman bun şi unul prost, că vei reuşi să faci analiza literară a textului, nu să descrii contextul istoric al apariţiei şi să te apuci apoi de interpretarea personajelor din punct de vedere psihologic, sau că vei putea aspira vreodata la a scrie poezii. NU! NU! Dar aici intrăm pe un teritoriu mult mai vast al absolvenţilor umanişti din România şi a abilităţilor lor practice.
Ceea ce vreau să spun este că urmând în mare sfatul pe care vi-l dau mai sus, am ajuns să citesc şi să privesc altfel un text; cartea de căpătâi fiindu-mi A citi, a reciti, Matei Călinescu. Am trecut apoi la Cele cinci feţe ale modernitaţii şi treptat am început să mă interesez din ce în ce mai mult de lucrările acestui autor, cu ajutorul cărora am descoperit ce roman fabulos este Craii de Curtea Veche şi am băgat bine la cap că textul literar este mai mult decât istoria unor personaje cu anumite idei despre viaţă şi într-un anumit stil şi curent, că eu, ca şi cititor contez şi că felul cum percep eu textul conteaza. Dacă iubesc astăzi cursul de Teoria literaturii al lui Horia Poenar, asta se datorează ideilor si conceptelor invatate din cele câteva cărţi pe care le împrumutam la nesfârşit de la BCU. Matei Călinescu devenise intelectualul român de care eram atat de mândra şi pe care îl admiram grozav. Decizia ca de la 35 de ani ma voi apuca sa recitesc tot ce voi fi citit pâna la vârsta aceea este luată datorită ideilor sale despre lectură.
Odată, mi-am călcat pe orgoliul de a participa la evenimente atât de elitiste şi am mers la decernarea de către UBB a titlului de Doctor Honoris Causa dumnealui şi domnului Marco Cugno, românist italian, doar ca să il vad. Unii oameni mi-s dragi doar asa. Nu a fost prezent. Nu am inteles foarte bine de ce. Marta Petreu i-a citit discursul pregătit pentru această ocazie despre reîntoarcerile mereu eşuate în România, discurs care se încheia aproximativ aşa "Limba română a fost Itaca mea". :((
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
miercuri, 24 iunie 2009
duminică, 21 iunie 2009
Doi straini
Bucureşti. Seară de vară fără miros de tei. Pe Lipscani printre ruine şi labirinturi. Copil uitat, de capul meu, năucita de visuri, fără niciun gand concret, căutandu-ţi privirea doar. Nu ştiu cine eşti, cum te mai numeşti, pe cine aştepţi la masa ta. Aş putea veni să iţi cer un foc. Te-ai preface că nu mă cunoşti şi mi-ai aprinde ţigara? Doi anonimi din mulţime, doi instrăinaţi muţi, mai trişti, mai îmbătraniţi de eşecul zborului, oare ii la fel de frig între noi? Mă ameţesc rasetele, discuţiile din jur, mirosul de bere şi de doamne şic, parcă îs prinsă într-un vartej. Zăresc vag perechea care se apropie râzând; ei îi săruţi obrazul, el mă cuprinde de după umeri şi îmi şopteşte ceva mult prea banal pentru anii noştri. Poate că te confund, poate că doar mi-am adus aminte de un el şi mi s-a părut că ii semeni. Care el? Nu ştiu, e prea seară şi nu miroase a tei.
marți, 16 iunie 2009
Tristete
In ultima vreme ma tot intalnesc intamplator cu Nicoara prin diferite zone ale orasului. Ne privim, desi nu ne cunoastem personal, si... ma minunez de cata tristete este pe chipul sau. Asa tristete nu am mai vazut decat in ochii animalelor din ograda bunicii in copilarie (si nu vreau sa fiu deloc rea cu aceasta comparatie). Stie cineva de ce e trist acest domn?
duminică, 14 iunie 2009
Prietenilor mei
Sufletul meu e ca un muzeu in care vizitatori vin si pleaca mai departe, nepasatori sau impresionati. Unii dintre acestia se reintorc mereu ca sa ma redescopere si ca sa isi primeasca doza necesara de catharsis si carora, ca semn de pretuire a fidelitatii si increderii in mine le ridic cate un soclu pe care apoi, incet-incet, cladesc o statuie. Uneori aceste statui se mai fisureaza sau se prabusesc brusc. Pe unele se asterne un strat gros de praf, care poate ca nu va mai fi niciodata inlaturat. Dar chiar si asa, am ajuns sa am exponate de seama, pe care le admir fara sa stie, de cele mai multe ori.
Mai mult decat un muzeu, sufletul meu este un buncar pe care cei mai multi il descopera cu greu, se adapostesc in el o vreme si apoi il parasesc si mai greu, distrugandu-mi cate un perete din cand in cand, dar pe care ii voi primi de fiecare data de cate ori vor avea nevoie de un refugiu. Pe multi dintre acesti adapostiti ai forului meu interior - prietenii mei - i-am pierdut pentru ca nu le-a mai placut la mine, pe altii i-am indepartat eu inconstient (prin felu-mi caracteristic), pe cativa i-am dat eu insami afara cu brutalitate. DAR pe cei mai multi si cei mai dragi i-am pierdut, nu din cauza distantei sau a divergentelor de opinii, ci din cauza faptului ca s-au indragostit de-adevaratelea si s-au casatorit. De cele mai multe ori, in loc sa imi castig un prieten din aceste noi aliante, reusesc sa imi fac un mic dusman din partenerii prietenilor mei.
Nu pot spune ca este o pierdere totala a acestor locuitori ai inimii mele, dar sigur este o departare sufleteasca, ucigatoare pentru felul meu de a fi. A inceput cu Ramona, apoi Simona, ieri Irina si, terfiant, urmeaza Cristina peste o luna. Cine vine la rand? Poate tu, Dana, sau tu, Ana, sau Cata, sau tu, Diana.
Da, stiu: mereu voi gazdui alti si alti prieteni, mereu voi adauga camere noi, sau voi ridica alte statui, dar tot timpul ma voi gandi la voi si voi duce dorul momentelor impreuna (asa cum au fost ele - depresive, in general :D). Va multumesc ca ati fost langa mine si ca ati avut incredere, ca mi-ati acordat prietenia voastra, ca m-ati ascultat si inteles.
Imi pare rau pentru ca sunt egoista, acida, protectoare si critica excesiv, nepasatoare, falsa, inculta, prea ironica, badarana, agresiva, profitoare, capricioasa, ignoranta, necredincioasa. Uneori, asa cum imi zice un viitor prieten, asta e farmecul meu. :D
Veti avea in permanenta o camera special pregatita pentru fiecare-n parte in buncarul meu protector. Bateti fara grija. O sa fiu acasa.
Va iubesc!
P.S. Din motive stilistice am oferit un numar limitat de nume ale prietenilor. Lista e mult mai lunga si, va rog, sa nu va simtiti margializati, sunteti la fel de importanti ca si cei mentionati.
Mai mult decat un muzeu, sufletul meu este un buncar pe care cei mai multi il descopera cu greu, se adapostesc in el o vreme si apoi il parasesc si mai greu, distrugandu-mi cate un perete din cand in cand, dar pe care ii voi primi de fiecare data de cate ori vor avea nevoie de un refugiu. Pe multi dintre acesti adapostiti ai forului meu interior - prietenii mei - i-am pierdut pentru ca nu le-a mai placut la mine, pe altii i-am indepartat eu inconstient (prin felu-mi caracteristic), pe cativa i-am dat eu insami afara cu brutalitate. DAR pe cei mai multi si cei mai dragi i-am pierdut, nu din cauza distantei sau a divergentelor de opinii, ci din cauza faptului ca s-au indragostit de-adevaratelea si s-au casatorit. De cele mai multe ori, in loc sa imi castig un prieten din aceste noi aliante, reusesc sa imi fac un mic dusman din partenerii prietenilor mei.
Nu pot spune ca este o pierdere totala a acestor locuitori ai inimii mele, dar sigur este o departare sufleteasca, ucigatoare pentru felul meu de a fi. A inceput cu Ramona, apoi Simona, ieri Irina si, terfiant, urmeaza Cristina peste o luna. Cine vine la rand? Poate tu, Dana, sau tu, Ana, sau Cata, sau tu, Diana.
Da, stiu: mereu voi gazdui alti si alti prieteni, mereu voi adauga camere noi, sau voi ridica alte statui, dar tot timpul ma voi gandi la voi si voi duce dorul momentelor impreuna (asa cum au fost ele - depresive, in general :D). Va multumesc ca ati fost langa mine si ca ati avut incredere, ca mi-ati acordat prietenia voastra, ca m-ati ascultat si inteles.
Imi pare rau pentru ca sunt egoista, acida, protectoare si critica excesiv, nepasatoare, falsa, inculta, prea ironica, badarana, agresiva, profitoare, capricioasa, ignoranta, necredincioasa. Uneori, asa cum imi zice un viitor prieten, asta e farmecul meu. :D
Veti avea in permanenta o camera special pregatita pentru fiecare-n parte in buncarul meu protector. Bateti fara grija. O sa fiu acasa.
Va iubesc!
P.S. Din motive stilistice am oferit un numar limitat de nume ale prietenilor. Lista e mult mai lunga si, va rog, sa nu va simtiti margializati, sunteti la fel de importanti ca si cei mentionati.
miercuri, 10 iunie 2009
Confesiunile Şeherezadei
sau De ce ma simt eu femeie?
… Eu sunt Eternul Feminin!
Iar Ţelul meu se pierde printre Stele!
Căci Unica şi Marea Isis sunt!
(„Micuţa noastră soaţa”, apud Simone de Beauvoir, Al doilea sex)
Cred că nu voi putea povesti vreodată despre identitatea mea de gen fără să fiu patetică şi, pe alocuri, de prost gust. Se pare că din cauza noastră, a femeilor, am ajuns la unisexualizare si avem momente când vrem să fim definiţia femeii pentru bărbatul de lângă noi, dar pe care îl pierdem de cele mai multe ori atunci când încercăm noi, femeile, sa stabilim parametrii egalităţii. Atât am militat pentru a ne fi recunoscute drepturile, încât noi am ajuns să ne masculinizăm destul de puternic, iar voi să deveniţi atât de efeminaţi că, uneori ajungeţi să ne exasperaţi când staţi în faţa oglinzii mai mult timp decât noi. Aşa că, dragul meu, trebuie să sap adânc în mine ca să văd lucrurile pe care societatea modernă, prin standardele pe care le-a impus, mi le-a îngropat încă de la naştere; de asta cred că ar fi mai potrivită întrebarea “De ce mă mai simt eu femeie?”. Şi apoi, ai dreptate! De ce mă consider eu însămi femeie, în condiţiile în care, mediul contemporan, prin conceptul de politically correctness, refuză să mai facă această disociere bărbat-femeie? Şi ca să îmbrac într-o formă academică anumite aprecieri asupra noastră în mentalul colectiv, cel puţin românesc, noi continuăm să fim femeia-obiect/adjectiv/complement pentru bărbat, un bărbat mereu incomplet
Aş putea face o istorie a evoluţiei femeii (sau a involuţiei, după unii/unele), bazându-mă destul de mult pe observaţiile socialiste ale Simonei de Beauvoir, numai că principala ei afirmaţie “nu te naşti femeie, devii”, pare total distorsionată azi: “te naşti femeie, dar, cu timpul, devii bărbat”. Dar nu! Am să încerc să conturez femeia din mine, aşa cum poate că până acum nu ai cunoscut-o, nu ai simţit-o, aşa cum poate nici eu nu mă ştiu şi, pentru prima dată, am să las la vedere părţi din mine pe care m-am străduit să le ascund. Ia-o ca pe o confesiune, dragul meu, căci noaptea e lunga…
Până acum doi ani eram frustrată de ideea că sunt femeie si mi se părea un handicap atât de mare încât am căutat mereu să îmi îmbunătăţesc felul de a fi. Când am fost conştienta că “deformările” propriului corp riscă să îmi pericliteze titlul de lider printre fraţii, verişorii şi copiii de pe uliţa, am început să înjur şi am devenit microbistă, deşi noaptea adormeam mereu cu gândul la băieţii mai mari, acei feţi-frumoşi ai copilăriei şi adolescenţei mele, a căror existenţă diurnă o negam cu patos. Mama îmi zicea prin anumite povesti, groaznice pentru o fată decentă, că de băieţi trebuie să mă feresc şi am ajuns, ascultând-o, să nu le simt prezenţa decât atunci când eram în concurenţă şcolară, sau când încercau să se facă vizibili şi mă contrariam cu ei până la a sări la bătaie. Însă mereu ii urmăream cu coada ochiului si încercam să aflu amânunte cu ajutorul cărora uneori îmi construiam o altă realitate, mult mai blânda. Uneori, adăugam înfăţişării lor atributele eroilor din cărţile pe care le citeam şi aşa am ajuns să am un frate ca şi Gavroche, un tată ca Jean-Valjean, Rhett Butler, Ivan Ilici si mai mulţi iubiţi ca Aureliano Buendia, Marius, Călin (file din poveste), Julien Sorel, Darcy, Heathcliff şi alţii al căror nume nu mi-l mai amintesc, dar care aveau si ei înfăţişarea lui Vlad, Cătălin, Claudiu, Emil, Raul.
Azi? Azi, dragul meu, duc o lupta să nu îmi mai refulez anumite sentimente si dorinţe normale pentru vârsta mea si pentru starea mea femeiască. Dacă odată eram mereu intr-un plin exerciţiu sa fiu mai “bărbată”, acum caut să fiu femeia straşnică pe care cred că visezi sa o cucereşti. Vad ca eşti atât de diferit de mine si ca oricâte eforturi as depune niciodată nu voi deveni superioară, încercând sa fiu la înălţimea bărbatului din visurile mele. Ce mă face să fiu acum fiinţa înăbuşită atâta vreme? Nu ştiu. Cred ca anumite trăiri pe care tu nu o să le cunoşti niciodată si pe care eu mi le-am refuzat mult timp.
Când plâng la moartea Violetei, pentru că ştiu că tu nu ai să-l înţelegi niciodată pe Alfredo, când duc instinctual mâna la burta si mă trec fiorii pentru că văd o gravidă pe stradă, când stau minute in şir gândindu-mă la ochii copiilor mei nenăscuţi încă, când îmi cauţi ochii să aprob ceva cu care ştii că nu aş fi de acord, când îmi umbli cu mâna prin păr si trezeşti în mine reacţii nebănuite, când iţi zâmbesc dimineaţa doar pentru că eşti lângă mine şi nici un act din lumea asta nu te obligă să o faci, când îmi vine să îţi pregătesc ciocolată numai aşa, ca să te bucur, când îmi şopteşti că iţi plac aluniţele de pe spatele meu, când accept să fiu a ta doar pentru ca ador îmbrăţişările tale de după moment, când realizez că nu mă vei iubi niciodată si că voi rămâne doar confidenta de încredere cu care vei împarţi patul pentru ca EA te va ignora din nou. Atunci sunt femeie si in multe alte ipostaze pe care o sa ti le enumăr in nopţile care vor urma dacă acum nu te-am plictisit, Shahryār, regele meu.
P.S. Textul a participat la un concurs organizat de TSD Cluj. Iata castigatorii http://www.pes.ro/2009/06/10/rezultatele-concursului/
… Eu sunt Eternul Feminin!
Iar Ţelul meu se pierde printre Stele!
Căci Unica şi Marea Isis sunt!
(„Micuţa noastră soaţa”, apud Simone de Beauvoir, Al doilea sex)
Cred că nu voi putea povesti vreodată despre identitatea mea de gen fără să fiu patetică şi, pe alocuri, de prost gust. Se pare că din cauza noastră, a femeilor, am ajuns la unisexualizare si avem momente când vrem să fim definiţia femeii pentru bărbatul de lângă noi, dar pe care îl pierdem de cele mai multe ori atunci când încercăm noi, femeile, sa stabilim parametrii egalităţii. Atât am militat pentru a ne fi recunoscute drepturile, încât noi am ajuns să ne masculinizăm destul de puternic, iar voi să deveniţi atât de efeminaţi că, uneori ajungeţi să ne exasperaţi când staţi în faţa oglinzii mai mult timp decât noi. Aşa că, dragul meu, trebuie să sap adânc în mine ca să văd lucrurile pe care societatea modernă, prin standardele pe care le-a impus, mi le-a îngropat încă de la naştere; de asta cred că ar fi mai potrivită întrebarea “De ce mă mai simt eu femeie?”. Şi apoi, ai dreptate! De ce mă consider eu însămi femeie, în condiţiile în care, mediul contemporan, prin conceptul de politically correctness, refuză să mai facă această disociere bărbat-femeie? Şi ca să îmbrac într-o formă academică anumite aprecieri asupra noastră în mentalul colectiv, cel puţin românesc, noi continuăm să fim femeia-obiect/adjectiv/complement pentru bărbat, un bărbat mereu incomplet
Aş putea face o istorie a evoluţiei femeii (sau a involuţiei, după unii/unele), bazându-mă destul de mult pe observaţiile socialiste ale Simonei de Beauvoir, numai că principala ei afirmaţie “nu te naşti femeie, devii”, pare total distorsionată azi: “te naşti femeie, dar, cu timpul, devii bărbat”. Dar nu! Am să încerc să conturez femeia din mine, aşa cum poate că până acum nu ai cunoscut-o, nu ai simţit-o, aşa cum poate nici eu nu mă ştiu şi, pentru prima dată, am să las la vedere părţi din mine pe care m-am străduit să le ascund. Ia-o ca pe o confesiune, dragul meu, căci noaptea e lunga…
Până acum doi ani eram frustrată de ideea că sunt femeie si mi se părea un handicap atât de mare încât am căutat mereu să îmi îmbunătăţesc felul de a fi. Când am fost conştienta că “deformările” propriului corp riscă să îmi pericliteze titlul de lider printre fraţii, verişorii şi copiii de pe uliţa, am început să înjur şi am devenit microbistă, deşi noaptea adormeam mereu cu gândul la băieţii mai mari, acei feţi-frumoşi ai copilăriei şi adolescenţei mele, a căror existenţă diurnă o negam cu patos. Mama îmi zicea prin anumite povesti, groaznice pentru o fată decentă, că de băieţi trebuie să mă feresc şi am ajuns, ascultând-o, să nu le simt prezenţa decât atunci când eram în concurenţă şcolară, sau când încercau să se facă vizibili şi mă contrariam cu ei până la a sări la bătaie. Însă mereu ii urmăream cu coada ochiului si încercam să aflu amânunte cu ajutorul cărora uneori îmi construiam o altă realitate, mult mai blânda. Uneori, adăugam înfăţişării lor atributele eroilor din cărţile pe care le citeam şi aşa am ajuns să am un frate ca şi Gavroche, un tată ca Jean-Valjean, Rhett Butler, Ivan Ilici si mai mulţi iubiţi ca Aureliano Buendia, Marius, Călin (file din poveste), Julien Sorel, Darcy, Heathcliff şi alţii al căror nume nu mi-l mai amintesc, dar care aveau si ei înfăţişarea lui Vlad, Cătălin, Claudiu, Emil, Raul.
Azi? Azi, dragul meu, duc o lupta să nu îmi mai refulez anumite sentimente si dorinţe normale pentru vârsta mea si pentru starea mea femeiască. Dacă odată eram mereu intr-un plin exerciţiu sa fiu mai “bărbată”, acum caut să fiu femeia straşnică pe care cred că visezi sa o cucereşti. Vad ca eşti atât de diferit de mine si ca oricâte eforturi as depune niciodată nu voi deveni superioară, încercând sa fiu la înălţimea bărbatului din visurile mele. Ce mă face să fiu acum fiinţa înăbuşită atâta vreme? Nu ştiu. Cred ca anumite trăiri pe care tu nu o să le cunoşti niciodată si pe care eu mi le-am refuzat mult timp.
Când plâng la moartea Violetei, pentru că ştiu că tu nu ai să-l înţelegi niciodată pe Alfredo, când duc instinctual mâna la burta si mă trec fiorii pentru că văd o gravidă pe stradă, când stau minute in şir gândindu-mă la ochii copiilor mei nenăscuţi încă, când îmi cauţi ochii să aprob ceva cu care ştii că nu aş fi de acord, când îmi umbli cu mâna prin păr si trezeşti în mine reacţii nebănuite, când iţi zâmbesc dimineaţa doar pentru că eşti lângă mine şi nici un act din lumea asta nu te obligă să o faci, când îmi vine să îţi pregătesc ciocolată numai aşa, ca să te bucur, când îmi şopteşti că iţi plac aluniţele de pe spatele meu, când accept să fiu a ta doar pentru ca ador îmbrăţişările tale de după moment, când realizez că nu mă vei iubi niciodată si că voi rămâne doar confidenta de încredere cu care vei împarţi patul pentru ca EA te va ignora din nou. Atunci sunt femeie si in multe alte ipostaze pe care o sa ti le enumăr in nopţile care vor urma dacă acum nu te-am plictisit, Shahryār, regele meu.
P.S. Textul a participat la un concurs organizat de TSD Cluj. Iata castigatorii http://www.pes.ro/2009/06/10/rezultatele-concursului/
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
