Doi straini

Bucureşti. Seară de vară fără miros de tei. Pe Lipscani printre ruine şi labirinturi. Copil uitat, de capul meu, năucita de visuri, fără niciun gand concret, căutandu-ţi privirea doar. Nu ştiu cine eşti, cum te mai numeşti, pe cine aştepţi la masa ta. Aş putea veni să iţi cer un foc. Te-ai preface că nu mă cunoşti şi mi-ai aprinde ţigara? Doi anonimi din mulţime, doi instrăinaţi muţi, mai trişti, mai îmbătraniţi de eşecul zborului, oare ii la fel de frig între noi? Mă ameţesc rasetele, discuţiile din jur, mirosul de bere şi de doamne şic, parcă îs prinsă într-un vartej. Zăresc vag perechea care se apropie râzând; ei îi săruţi obrazul, el mă cuprinde de după umeri şi îmi şopteşte ceva mult prea banal pentru anii noştri. Poate că te confund, poate că doar mi-am adus aminte de un el şi mi s-a părut că ii semeni. Care el? Nu ştiu, e prea seară şi nu miroase a tei.